Un ascet, un teolog și un moralist sfinți. Trei biografii și un exemplu de acribie...

Astăzi, în calendarul ortodox, sunt menționați trei episcopi cu viață sfântă: Vasile din Cezareea Capadociei, Grigorie care, deși poartă titulatura „de Nazianz”, fusese hirotonit episcop împotriva voinței sale de către prietenul său, Vasile cel Mare, pentru o așezare neînsemnată, Sasima. Însuși Grigorie, fiu al unui episcop de origine iudaică cu același nume, moștenitor al unei averi impresionante, va spune cândva despre localitatea Sasima că este una care, înainte de orice altceva „este plină de praf pe străzi”. Ironic, desigur, însă marele său merit este, fără dar și poate, faptul că „a pus umărul”, dar mai ales mintea, pentru apologetica ortodoxiei; arianismul a cunoscut în Grigorie un adversar de elită. Ioan Chrisostom, arhiepiscop al Constantinopolului este -așa cum menționează și Moreschini în a sa lucrare intitulată „Filosofia patristică”- un episcop care a stat departe de problemele generate de impactul creștinismului cu gândirea elenistică. Ioan este un moralist excepțional; el interpretează Scriptura după tipologia Școlii din Antiohia care funcționa diferit de cea a Alexandriei, locul în care a strălucit, printre alții, Origen. Așadar Ioan urmărește mereu interpretarea literală, deosebit radical de tipicul alexandrin centrat pe interpretarea alegorică a Scripturii.

Despre acești Părinți există o literatură imensă; aproape orice cleric mai mult sau mai puțin instruit într-ale patristicii scrie sau, dacă nu, măcar predică despre acești episcopi cu viață sfântă. Problema este aceea că puțini cunosc greaca patristică și, mai mult decât atât, și mai puțini clerici nu deschid paginile Septuagintei nici măcar atunci când doresc să pună în lumină anumite chei interpretative la cele mai relevante versete veterotestamentare. De ce? Pentru că Părinții Bisericii au folosit ca text de bază traducerea grecească a Bibliei ebraice, cunoscută sub numele de Septuaginta. De acolo au predicat, de acolo s-au inspirat și, firește, aceasta a fost temelia pe care s-a clădit, treptat, marele edificiu al teologiei patristice, actualmente conservat, tradus, adnotat și comentat în mii de tomuri de către experții în teologie istorică. 

Deoarece în actul de sfințire și mântuire a credincioșilor, harul dumnezeisc joacă un rol esențial, însă nu în totalitate, trebuie să amintesc o mare problemă care, odată cu trecerea timpului, devine din ce în ce mai urgentă: lucrarea de mântuire - care de prea multe ori este lăsată doar în seama harului -, pentru a fi autentică, sănătoasă și completă are nevoie și de colaborarea și deschiderea către mister, către taina nepătrunsă, din partea fiecărei persoane. Or, atunci când ești convins de importanța Septuagintei, când știi că Părinții au studiat-o asiduu, de ce oare marea majoritate a slujitorilor Altarelor o ignoră, preferând folosirea unor ediții mixte care folosesc un amestec ciudat, dar nu tocmai reușit, de text masoretic cu text grecesc. Concluziile se pot deduce cu ușurință: de cele mai multe ori putem „bate câmpii” pe o chestiune pe care (teoretic) Părinții ar fi interpretat-o într-un anume fel, așa cum credem că e normal când avem textul Bibliei Sinodale în față. Însă, odată ce comparăm varianta actuală cu textul Septuagintei, vedem că există șanse foarte mari ca ceea ce noi folosim ca interpretare sigură la un text ieșit de sub pana lui Grigorie Teologul, să nu se refere la ceea ce bănuim noi. Exemplele sunt nenumărate. Voi oferi un singur exemplu: În ediția critică din SCh, vol. 405 (Sources Chretiennes), la Grigorie Teologul, în „Discursurile 6-12”, Sfântul citează psalmul 38, 2, care, în ediția Sinodală a Bibliei sună așa: „Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea”. Textul acesta, arhaic în traducerea Sinodală, poate fi tradus astfel: „Voi pune pază gurii mele cât timp cel nelegiuit îmi va pune botniță (literal)/îmi va sta împotrivă (traducerea Bibliei de la Ierusalim, ediția franceză)”. Prin urmare, atâta timp cât cel care mi se împotrivește nu îmi dă voie să vorbesc (îmi pune botniță), voi păstra tăcerea; dar, din moment ce nu cunosc niciun impediment în a-mi exprima propriile idei, propriile convingeri și, mai ales, în a oferi o mărturie plauzibilă pentru a păstra nealterată credința, nu voi înceta să dau mărturie despre autenticitatea credinței. Acesta este aspectul la care se referă Grigorie Teologul. Dacă, în schimb, vom utiliza traducerea oferită de către ediția Sinodală pe care am citat-o mai sus, lucrurile se schimbă; textul dă de înțeles că am fi un soi de „lapsi” care, în perioada prigoanelor, părăsec de teamă credința și, la un moment dat, când perioadele tulburi nu mai există, se întorc și devin din nou mărturisitori (cel puțin ipotetic). Așadar, Grigorie Teologul nu se referă în niciun caz la faptul că nu dorește să facă o apologie a creștinismului de frica sau de jenă față de cel păcătos care l-ar opri; el se referă la faptul că poate mărturisi liber credința autentică atâta timp cât nimeni nu îl oprește. Exemplele pot continua. Aproape fiecare verset al Scripturii prezintă câte o problemă. Să nu fiu înțeles greșit: nu am nimic împotriva traducerilor românești (bineînțeles, nici împotriva traducerii Sfântului Sinod)! Dimpotrivă, ea trebuie utilizată de fiecare credincios în parte cât mai des. Ideea pe care o doresc a fi centrală este aceea că, în momentul în care se predică sau se studiază opera patristică, trebuie neapărat consultate, pe lângă scrierile în originalele grecești sau latine, măcar traducerea Septuagintei (apărută în limba română la editura Polirom) pentru a nu fi în neconformitate cu ceea ce a dorit să exprime inițial Sfântul Părinte, în cazul nostru, Grigorie Teologul.

Asta cred că e ceea ce contează. Asta mai avem de învățat de la acești maeștri ai interpretării textului Bibliei. Sunt sigur că și ei se roagă pentru noi ca să ne facă să receptăm și mai exact cuvintele lor pentru bunul mers al Bisericii, în conformitate cu normele credinței pentru care ei au luptat adeseori până la sânge.

Ioan 8, 1-11. A scris sau nu Iisus pe nisip cu degetul?

La o primă vedere, textul ioaneic care istorisește un episod excepțional în care o femeie păcătoasă este adusă în fața lui Iisus pentru ca El să ofere un verdict. Păcatul ei era desfrâul; a fost prinsă de farisei și cărturari și, cu perversitate, ei au dorit să o folosească drept „momeală” pentru a-l prinde pe Iisus nepregătit: dacă Legea din Deuteronom permite ca ea să fie ucisă cu pietre, atunci ce răspuns poate să ofere Iisus? Dacă o va salva (și este foarte probabil că o va face), atunci El poate fi acuzat că se împotrivește Legii Sfinte și, astfel, lui YHWH. Dacă nu optează să o salveze, atunci învățăturile Sale sunt contradictorii; mila și iertarea pe care le tot propovăduiește nu au temei. Concluzia e clară: cărturarii i-au întins o capcană lui Iisus și, probabil, El nu va ști în ce fel să le demonteze argumentația. Șocant! În fața cărturarilor Iisus preferă să le răspundă printr-o invitație: cel fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea! Apoi, imediat, se apleacă și începe să scrie ceva (nu știm ce anume) pe nisip. Acuzatorii pleacă, iar concluzia lui Iisus cu care o întâmpină pe femeia care, posibil, devenise tăcută și confuză, e fermă: „Dacă învinuitorii tăi nu te-au acuzat, nici Eu nu o voi face. Du-te și să nu mai păcătuiești!”. Textul acesta apare în toate edițiile moderne ale Scripturii. La o primă lectură impresia generală este aceea că evanghelistul Ioan chiar a scris această istorie pioasă și, odată cu trecerea timpului, a devenit un model pentru predicatorii care afirmă tranșant, cu patos, că Iisus ar fi cunoscut păcatele acelei femei și le-ar fi așternut în scris pe nisip. E ca și cum Iisus ar fi dorit să o convertească urgent, să o transforme doar prin simplul fapt că îi cunoaște viața depravată. Să fie adevărat? Bineînțeles, dacă este adevărat că Iisus cunoștea ca Dumnezeu întrupat toate defectele și pornirile spre păcat ale oamenilor, este la fel de adevărat că, din același motiv, putea să îi ofere iertarea și fără a dovedi în scris ceea ce știe. Oricum ar fi stat lucrurile, un fapt este dovedit: avem mărturie directă a unui miracol: femeia a fost iertată și s-a „îndreptat”, nu a mai păcătuit, iar înțelepții au plecat probabil nervoși și făcuți de rușine pentru că au fost incapabili „să-l dea pe spate” pe Învățător! Surprinzător sau nu, versetele cu pricina au o istorie recentă în comparație cu istoria celor mai timpurii manuscrise. Dacă includem -în urma studierii manuscriselor neotestamentare- și ultimul verset din capitolul 7, apoi ne îndreptăm privirile spre textul grecesc, autentic al Evangheliei după Ioan, vom fi confuzi: așa cum arată aparatul critic, versetele apar începând cu secolul al V iar, apoi, prezintă mici modificări până în secolul X- XI! Câteva din manuscrisele care ni l-au transmis sunt: W (Codex Freerianus Washingtonensis), care conține Evangheliile și este datat în secolul V; S (Vaticanus graece, nr. 354), datat în secolul X; D (Codex Bezae), datat în secolul VI și, nu în ultimul rând, U (Codex Nanianus), datat cu aproximație între sec X-XI, oricum, cu mult timp în urma principalelor manuscrise ca, de exemplu, papirușii din colecția Oxyrhynchus. Așadar: a știut Iisus să scrie, sau nu? Ipoteza cea mai plauzibilă din punctul meu de vedere este aceea că, oricum ar fi stat lucrurile, din moment ce ne aflăm în fața unui text asupra căruia s-a intervenit foarte mult în perioada bizantină, cel mai creștinește mod este acela de a păstra tăcerea asupra unui eveniment de care nu putem fi absolut siguri că s-a întâmplat. Există o mare probabilitate ca aceasta să fie o tradiție pioasă cu scop moralizator, transmisă prin viu grai sau, de ce nu?, prin intermediul unui manuscris pierdut de foarte multă vreme. Teologia evenimentului este aceea că autorul acestei interpolări care a intervenit foarte mult în textul inițial al Evangheliei a avut intenția de a sugera că, în conformitate cu afirmația din capitolul 3, v. 17 a aceleiași Evanghelii, Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să o judece, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Chiar dacă Tatăl a încredințat judecata Fiului, Fiul arată iubire, disponibilitate și, poate mai mult decât orice, ne dă o lecție: nici atunci când este evident că un semen păcătuiește, noi, confrații lui, nu suntem deloc îndreptățiți să îl blamăm, să îl condamnăm sau să ne revoltăm și să îl arătăm cu degetul în fața lumii. Dacă ne vedem propriile greșeli și avem capacitatea de a ne cere iertare lui Dumnezeu pentru ele, vom fi salvați, mântuiți, fericiți. Însă, pe lângă această însemnătate centrală, capitală, dacă a scris sau ce a scris Iisus (în caz că știa să scrie!) nu joacă niciun rol în istorie, deoarece cărturarii, mulțimea și femeia răspund cu toții la ce spune Iisus, nu la ce scrie!

Comentariul unui text al Sfântului Grigorie de Nazianz- demonstrarea existenţei Sfintei Treimi

,, De aceea Unimea mişcându-se în Doime se opreşte în Treime "( Grigorie Teologul, Oratio XXIII, De pace III , în P. G. , vol., 35, col. 1160 C )

Aceste cuvinte urmăresc un sens exact. O persoană singură, care nu poate să comunice cu altă persoană, întotdeauna devine o existenţă fără un sens anume. Or, chiar şi pe calea raţiunii, dacă ne raportăm la ipostasul unui lucru, la forma pe care o are în mintea noastră, atunci ne gândim nu numai la realitatea perceptibilă oferită de acel ceva care poate să fie orice, ci ne raportăm la transcendenţa sa, la cel care este cauza a ceea ce noi percepem.
O existenţă monopersonală nu ar avea nimic de oferit. Ar fi un idol care se mărgineşte sub aspectul unei forme bine definite pe care nu o poate depăşi sub nicio formă. Într-un spaţiu indefinit, care are o constantă variabilă, o asemenea existenţă s-ar accentua din ce în ce mai mult până acolo încât ar sfârşi într-o dureroasă formă, consecinţă a haosului şi a dezordinii. Chiar şi simpla dilemă asupra existenţei singuratice este o constrângere şi o reducere a propriului sine până la cele mai uluitoare forme ale privaţiunii. Dar dacă ar fi vorba despre constrângere; în acest sens, persoana nu ar mai fi persoană, ci o formă individuală a unei existenţe, produs al dezordinii în care s-ar produce o dezbinare continuă.
Dar dacă acea existenţă este capabilă să genereze o idee care să se înscrie în anumite tipare ale generalităţii, atunci faptul în sine arată producerea unui gând care se manifestă sub forma unei idei. Dar gândul şi ideea sunt elemente comune care dau naştere unui cuvânt, unei expresii sau unei expuneri despre o anumită stare.
Impresia este generată doar pentru a fi pusă în legătură cu ceva. Pe de altă parte însă, cel căruia i se adresează trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu adresantul. Nu se poate afirma că vorba asupra unui obiect sau despre un obiect aduce cu sine înţelegerea care vine din partea aceluia, pentru că este de altă natură şi este constituit în alt mod.
În cazul cuvintelor de mai sus, care reprezintă motto-ul acestei exegeze, trebuie să ne dăm seama că prima persoană despre care se vorbeşte Este Tatăl, iar cea de-a doua persoană este Fiul.
Cea de-a doua Persoană trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Prima. Cele două comunicându- Se Una celeilalte într-o deschidere amplă, care depăşeşte discuţia dintre un tată pământesc şi un fiu pământesc.
Aici intervine o altă problemă fundamentală : orice dialog dintre două persoane, oricât de extins ar fi, ajunge la un moment dat să se limiteze. Din acest motiv, apariţia în acest cadru a celei de-a treia Persoane este o necesitate. Şi acea Persoană este Duhul Sfânt care împlineşte totul, care sfinţeşte şi prin care noi ne putem iarăşi înălţa spre contemplarea Sfintei Treimi.
Meritul Sfântului Grigorie Teologul, a fost acela că a contrazis prin această afirmaţie atât doctrinele eretice ale vremii, dar mai ales a arătat şi a confirmat faptul că, în creştinism totul trebuie raportat la dragostea Sfintei Treimi faţă de lume.

Cosmosul ca limitare şi Sfânta Treime ca Izvor al existenţei

Deunăzi, intrând pe pagina on - line a cotidianului ,, Evenimentul zilei ", la rubrica intitulată : " Special ", http://www.evz.ro/detalii/stiri/stephen-hawking-nu-a-fost-nevoie-de-dumnezeu-pentru-crearea-universului-904895.html am rămas surprins să observ că uneori mintea forţează barierele imposibilului. Omul doreşte să atingă ceva, să ajungă la un rezultat concludent, prin asta încercând imposibilul : a transforma, a introduce pe Dumnezeu despre care se ştie că este infinit, la proporţiile cosmosului creat de El. Să încerc o variantă de răspuns.
În primele secole ale creştinismului, pericolul de a-L considera pe Hristos doar om, şi nu aşa cum este în realitate : Dumnezeu adevărat şi om deplin într-o unire a dumnezeirii atât de intimă cu natura umană pe care şi-o asumă spre a o umple de slavă. Atunci, Sfântul Evanghelist Ioan, dorind să accentuieze în propria Evanghelie natura dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos, a început astfel : ,, La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu " ( Ioan 1, 1 ). De aici vreau să pornesc pentru a demonstra limitarea universului.
Expresia ioaneică " la început ", trebuie neapărat să fie pusă în legătură cu timpul. Există două variante posibile : ori universul este veşnic, ori el este limitat. Prima afirmaţie, este într-o evidentă contradicţie cu realitatea şi aici voi insista pentru a argumenta veridicitatea celei de-a doua afirmaţii.
Big-Bang, sau momentul care poate fi exprimat grafic prin 0, 000, 001 secunde, momentul care, potrivit ştiinţei actuale coincide cu formarea atomilor, este de o importanţă capitală. Acum apare întrebarea : ce era înainte de Big- Bang? Haosul nu este un răspuns veridic din cauză că, prin sine nu poate să dea naştere unor atomi care necondiţionat să se dezvolte până acolo încât să se transforme în multitudinea de forme şi manifestări de o amploare uimitoare. Trebuie să fi existat aşadar o Persoană care nu numai să fie cauza acestui fenomen, ci mai mult : să îl coordoneze, să îl facă să se dezvolte din ce în ce mai mult. Teologic, este exprimarea creaţiei din nimic. În cadrul non-existenţei se generează o existenţă diversificată care tinde permanent spre progres, spre o formă de devenire din ce în ce mai avansată; un fel de doxologie, de imn de slavă la adresa Creatorului.
Apoi, dacă folosim pentru acest adevăr teologic expresia prologului din Evanghelia după Ioan, vedem că Sfântul Evanghelist doreşte în mod evident să arate faptul că Hristos identificat cu Logosul ( Cuvântul ) veşnic al lui Dumnezeu, era. Aşadar exista o realitate în momentul în care timpul şi universul nu existau, de aceea este o realitate supremă care era de atunci şi care va fi veşnică datorită faptului că dacă nu are început, atunci cu siguranţă nu va avea nici sfârşit.
Controversele pe această temă nu sunt o noutate : în primele secole ale creştinismului, doctrinele erau la fel de diversificate, polemicile la fel de evidente, concluziile făcându-se resimţite doar după o lungă perioadă de frământări dogmatice. Origen pe de o parte şi Sfântul Cyril al Alexandriei, pe de altă parte au afirmat : primul existenţa unui univers veşnic ( probabil şi sub influienţa mai ales a platonismului ); iar cel de-al doilea, existenţa unei Persoane veşnice, a Unui Dumnezeu Personal Tri-ipostatic, adică în Trei Persoane, care arată spre deosebire de doctrinele monoteiste , faptul că fiecare în parte este desăvârşită, are deplinătate şi există din veci până în veci, nesupunându- se legilor fizice pentru că le depăşeşte prin faptul că este mai presus de ele.
Teoria savantului Hawking, sfidează însăşi limita ca impunere a unei forme care pornind de la finitudine se consideră infinită, dorind să asume infinitul şi să relativizeze formele şi aşa destul de abstracte ale ştiinţei contemporane.
Un mod de a contra o astfel de teorie care afirmă că la originea lumii nu se află Dumnezeu, este aceea că un cosmos incomplet,care suferă schimbări, care se vede că are destul de multe lipsuri şi forme diverse care încearcă să se completeze una pe alta, nu poate fi sub nicio formă cauza proprie a unei realităţi personal-raţionale adică a omului.
Omul, confirmă adevărul expus de Sfântul Evanghelist Ioan : este o realitate personală ( nu un individ!!!)creat pentru a se desăvârşi, pentru a spori în iubire şi pentru a fi fericit în şi prin Sfânta Treime Care a fost înainte de timpul relativ în care ne aflăm noi. Doar Dumnezeu justifică pe deplin întregul sens al cosmosului, doar în El îşi află finalitatea orice lucru, dar mai ales orice întrebare la care raţiunea umană se află pusă în postura de a nu găsi răspuns. Nu mintea este calea prin excelenţă, cu mintea nu se rezolvă totul, nu se înnaintează la nesfârşit, nu se progresează la infinit, ci totul ajunge la finalitatea în care stă Adevărul adică Dumnezeu.

Orthodoxie şi orthopraxie- câteva repere

Termenul de Biserică Orthodoxă nu este unul abstract, nici o denumire care să desemneze o anumită rigoare, o viziune sau o concepţie despre viaţă şi practică urmărind doar o privire încadrată în limite : doar noi suntem buni, doar noi ne mântuim, doar noi avem Harul de partea noastră, doar noi şi numai noi suntem " buricul pământului "- pentru a folosi o expresie de intens utilizată.
Lucrurile nu stau deloc în forma pe care- trebuie să recunoaştem- ne place foarte mult să o catalogăm drept singura adevărată din unicul motiv : ne convine, ne place, suntem puşi pe primul plan!
În realitate, lucrurile nu sunt deloc aşa! Mărturie stau cei care s-au opus cu înverşunare ideologiei şi practicilor comuniste, cei care s-au jertfit pentru ca noi să devenim din ceea ce nu eram, ceea ce suntem : persoane libere! O jertfă spuneam, la care au participat laolaltă orthodocşi, dar şi catolici şi protestanţi, oameni pentru care sentimentul libertăţii era o miză uriaşă. De aceea nici măcar sacrificarea lor în speranţa unor vremuri mai bune, în speranţa schimbării mentalităţii atee în primul rând, nu a fost considerată de ei prea mare.
Aşadar, implicând logica raţionalităţii lipsită de orice formă de subiectivism, ci privită prin prisma unui obiectivism real, ne putem genera o dilemă : catolicii şi protestanţii care până la urmă şi-au lăsat familiile şi s-au sacrificat în teribilele închisori ale regimului totalitarist pentru ca în cele din urmă Biserica Ortodoxă Română să-şi câştige libertatea deplină, nu au făcut ceva demn de a fi mântuiţi? Pentru ei Iubirea veşnică s-a transformat în ură veşnică? Logic,am putea răspunde foarte simplu că nu.
Am pornit de la un simplu demers cu caracter exemplificativ. Deci : orthopraxia actuală este ortopraxia de secole? Este ea o formă de a arăta tuturor o bogăţie de nedescris- aşa cum ne place să spunem- , când de fapt ne închidem în propria noastră orientare dând naştere unui sistem de ,, dogme " anti ecumenice, până la urmă inumane?
Pentru un anumit tip de rigorism manifestat de noi, imaginea creştinătăţii se reduce la practicile noastre, la ceea ce ne convine să împlinim. Recunoaştem bineânţeles meritele celorlalţi, recunoaştem că şi ei în multe privinţe prin practicile lor (aşadar prin orthopraxie) sunt în conformitate cu propriile noastre reguli, dar uităm cu o voinţă accentuată pe care nu dorim să o recunoaştem faptul că, unitatea pe care dorim să o realizăm trebuie realizată nu cu toporul, aşadar cu violenţă, ci prin dezbateri pe cele mai actuale teme, expunând puncte de opinie care să fie studiate şi astfel să se ajungă la un sens comun.
Unul din cazurile în care teribilismul s-a manifestat din ce în ce mai accentuat, ajungându-se la credinţa impusă cu toporul, este cazul unui preot cărturar uitat, un adevărat academician al zilelor noastre : părintele Alexandre Men, cel care a fost ucis cu lovituri de topor de către rigoriştii ortodocşi în momentul în care se îndrepta spre biserică pentru a sluji liturghia; motivul? Îşi permisese să celebreze sărbătoarea Învierii Domnului pe un stadion plin ochi cu baptişti. ,, orthopraxia " de aici a luat valenţe nebuneşti în care fanatismul colaborat cu practicile extremiste degenerează , însă impresia " faptei bune ", aceea de a scăpa de un " preot eretic ", este considerată de mulţi " mărturisire vie a credinţei ortodoxe ".
Orthodoxia ca mod de a fi, reprezintă forma cea mai accentuată în care se face simţită şi experiată revelaţia. Obscuritatea nu are loc aici. Prin ceea ce au lăsat în scris Sfinţii Părinţi, prin colecţiile manuscriselor recent descoperite, prin ceea ce învăţăm din " Historia monachorum " de exemplu, ajungem la o tulburătoare stare : nu vedem nicio urmă de exagerare, cum deseori se întâmplă astăzi, nu vedem nici un element în care violenţa de orice tip să fie ridicată la nivel de orthopraxie.
Problema mentalităţii noastre este una deosebit de importantă. Progresul continuu la care tot fac apel, dinamismul credinţei şi multitudinea de forme în care ne putem mântui, îşi găsesc corespondenţe şi în cadrul celorlalte două mari Confesiuni: Romano - Catolicismul şi Protestantismul- excepţie făcând desigur sectarismul care neagă pe criterii aşa- zis raţionale multe din evenimentele care au fost deosebit de importante pentru planul de mântuire.
Depinde de noi înşine cum reuşim să facem înţeleasă orothodoxia şi orthopraxia pentru cei care încă nu le cunosc destul de bine pentru a deveni ei înşişi de la starea de curiozitate, de dilemă la practicare, adică la orthodoxie practicată, simţită adică : orthopraxie.

Schimbarea la Față - invitație la propria transfigurare

În fiecare an, la 6 august Biserica Ortodoxă prăznuiește unul dintre evenimentele deosebit de importante din viața Mântuitorului, anume „ Schimbarea la Față ”. Practic, acum este prima dată când Hristos se revelează în deplinătatea Slavei Sale Ucenicilor.

Icoana acestei sărbători, exprimă adevărul fundamentat scripturistic, acela al Slavei necreate care izvorăște din Dumnezeu.
Practic, Schimbarea la Față a lui Hristos nu este propriu - zis o schimabre a naturii Sale umane, o schimbare a Sa proprie ca necesitate personală, ci ea este , așa cum consemnează întreaga tradiție patristică schimbarea ochilor ucenicilor care au fost prezenți la acest eveniment.

Argumentarea acestui aspect, o găsim în relatarea Sfântului Evanghelist Luca, acolo unde, Hristos în drum către Emaus după Învierea Sa din morți, nu se face cunoscut Ucenicilor Luca și Cleopa care călătoreau crezând că cel care le vorbește este un străin oarecare lipsit de importanță deosebită ( Luca 24, 13- 35 ). Ceea ce evidențiază legătura dintre Schimbarea la Față și relatarea lucanică, este versetul în care se afirmă : „ Dar ochii lor erau ținuți ca să nu- L cunoască ” ( Luca 24, 16 ).
Așadar evenimentul de pe Tabor a fost în primul rând schimbarea ochilor ca să poată contempla slava necreată care permanent era cu Hristos, dar care nu era percepută și vizibilă decât pentru persoanele care aveau o trăire deosebită. Se ajunge astfel din nou, la cel mai important moment de după perioada patristică, anume la teologia palamită ( numită așa după cel care a contat enorm pentru stabilirea normelor dogmatice corecte contra calabrienilor care, urmând teologiei scolastice în general și lui Varlaam din Calabria - de la care le vine și numele - afirmau faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut în Ființa Sa, lucru care dacă ar fi adevărat în transpunere dogmatică, ar însemna ca cei care Îl cunosc după Ființă pe Dumnezeu, să fie și ei ” dumnezei ” dar nu după har, ci tot după ființă. Până la panteism în acest fel nu ar mai fi decât un pas ).

Din experiența filocalică, cunoaștem foarte multe chipuri de oameni îmbunătățiți care s-au ridicat la așa măsură încât au putut vedea cu ochi trupești ceea ce este dincolo de frontierele vizibilului și se poate cunoaște doar din punct de vedere spiritual. Un astfel de caz, este celebrul dialog al Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov, un credincios care s-a dus în vizită în pustie la acest mare trăitor, pe care s-a învrednicit să îl vadă cu fața strălucind mai intens decât soarele.

În concluzie, ceea ce putem învăța din aceste câteva aspecte legate de evenimentul de pe Tabor este că, această sărbătoare trebuie să ne fie ca model pentru a putea realiza și noi, prin practicarea rugăciunii inimii : „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă ”calea spre a ne face virtuoși, a străluci precum sfinții care au urmat modelul lui Hristos. Calea ne-a fost deschisă, însă drumul trebuie parcurs prin exersarea continuă a voinței.

Theillard de Chardin, afirma : „ Schimbarea la Față a devenit sărbătoarea mea preferată, fiindcă exprimă exact ceea ce aștept de la Hristos : ca fericita transfigurare să se petreacă în noi și prin ochii noștri. Această sărbătoare este poate cel mai frumos mister al credinței creștine atunci când o înțelegem până la capăt : divinul transpare din adâncul tuturor lucrurilor . ”

Afirmația este cât se poate de justă decă ne gândim că, invitația pe care ne-o adresează permanent Hristos, aceea de a ne schimba, este o schimbare interioară nu aparentă. O schimbare a inimilor noastre care trebuie să simtă fericirea adusă prin metamorfoză, prin învierea permenentă din păcate spre unirea cu Același adică cu Hristos. Alteritatea în acest caz nu se mai pune în slujba haosului generat de păcatele săvârșite, ci prin rugăciune ni se deschide calea sprea deveni cu toții pnevmatofori și a ne prezenta înaintea Părintelui ceresc hristificați prin darurile Sfântului Duh care nu oprimă în niciun fel multiplicitatea, dar ne preschimbă în adevărați fii ai lui Dumnezeu Tatăl.

Creația ca Biserică și Biserica ca Creație

Cosmosul în diversitatea manifestărilor sale nu este altceva decât o liturghie continuă, care se perpetuiază dinamic clipă de clipă. Tot ceea ce a creat Dumnezeu este o manifestare exterioară datorată iubirii Sale veșnice, ca făpturile să se bucure contemplându-l și să- L contemple bucurându-se. De aceea cosmosul ( deci și întreaga lume ca parte a sa integrantă ), este Biserică în care se manifestă Slava veșnică a lui Dumnezeu.

Eruditul teolog protestant Karl Barth afirma : „ Creația reprezintă afirmarea voinței libere a lui Dumnezeu, care dă existență unei realități distincte de El Însuși ” ( Karl Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. III / I, p. 95 f, Zurich, 1957 ). Dar odată cu păcatul protopărinților Adam și Eva, starea de fericire a fost întreruptă, iar totul trebuia răscumpărat deplin prin asumare. Așadar, Logosul, Fiul Lui Dumnezeu, și- a asumat trup real și, în maximă apropiere față de om, i-a dăruit capacitatea de a-și recâștiga starea de slavă de care se îndepărtase prin libera sa alegere. Așadar Fiul lui Dumnezeu se face Restauratorul desăvârșit al icoanei Sale, care își pierduse însă elementul de sfințenie, redobândit prin trimitearea Sfântului Duh în lume, ca să regenereze, să transfigureze, să bucure pe toți întreolaltă și prin exersarea libertății cu ajutorul harului Său, omul să redevină cu adevărat om deplin.

Pe de altă parte, întreaga creație căzuse odată cu omul cel care avea putere deplină de a o stăpâni, de a se bucura prin ea de Creator. Din acest motiv, rugăciunile pe care le aducem înaintea lui Dumnezeu, nu se limitează la noi în mod exclusivist, nu ne privesc numai pe noi, ci privesc întregul cosmos pentru că omul este în lume și lumea trebuie transfigurată odată cu el.

Unul din aspectele pe care se sprijină faptul că Biserica este întreaga creație, este faptul că în primele secole ale creștinismului, casele credincioșilor deveneau loc de adunare euharistică. În casele particulare era con- celebrată Euharistia și aici este argumentul că, din punct de vedere ecclesiologic, lumea întreagă are viață în ea însăși prin manifestarea lui Dumnezeu în cadrul ei.

Din acest punct de vedere, este veridică afirmația potrivit căreia orice rugăciune nu este lipsită de valoare, fie că ne aflăm în călătorie, la câmp, în mașină sau în avion, pentru că pluralitatea elementelor din care este alcătuit întregul univers, are un sens unitar, acela de a-l slăvi pe Dumnezeu. Dacă o parte a cosmosului ar fi fără de manifestarea energiilor necreate prin care Dumnezeu se comunică lumii, atunci ar fi goluri în cadrul creației, așadar Dumnezeu n-ar fi perfect, ci ar fi perfectibil, atunci însăși ideea de Dumnezeu ar dispare și credința ar deveni zadarnică, aproape de neimaginat. Dar manifestarea lui Dumnezeu care umple de bucurie orice loc, este punctul de referință pe care se sprijină afirmațiile atunci când vorbim despre întregul cosmos ca Biserică.

Așadar, creația ca Biserică și Biserica ca creație, este punctul de referință care conduce la ideea de mântuire, de comuniune de relații interumane. A fi în comnuniune, a exista o pluralitate de manifestări și de idei, dar mai ales a te afla mereu lângă cel ce este în nevoie, arată faptul că mântuirea poate fi atinsă și de cei care nu merg des la Biserică datorită problemelor pe care viața le scoate în cale; acele „ binecuvântate pricini ”la care face referire Biserica când obligatoriu se roagă pentru toată lumea indiferent de starea în care se află. A acuza înseamnă a ne acuza pe noi înșine, a cădea în capcana întinsă de aparența iubirii depine pe care ne place să credem că o avem.

Ortodoxie catolică ?

Unul dintre cele mai importante aspecte în ceea ce privește realitatea Ortodoxiei este catolicitatea ei. De cele mai multe ori, termenul „ catolic ” este catalogat drept „ Romano - Catolic ”. În acest fel se înlătură o realitate a Bisericii mărturisită chiar în Simbolul de Credință „ Una Sfântă catolică și Apostolică Biserică ”.

Din păcate, la noi termenul „ catolic ”stârnește invidie, ură, neâncredere, ba chiar mai rău discriminare. Spun toate aceste lucruri, datorită faptului că Ortodoxia este modul de a fi oferit de Dumnezeu cu valențe universale. Toate popoarele au primit prin predica apostolică invitația universală care îndeamnă la mântuire.

Anomalia în ceea ce privește mai ales latura liturgică de la noi, este dată de faptul că, fiind foarte deschiși ca popor pentru tot ceea ce vine din afară- mai ales pe filieră slavo - rusă ( se știe cât de mult au influiențat rușii viața eclesiastică de la noi ); în celebrările liturgice și în mărturisirea de credință, am adoptat termenul „ sobornost ” creat de Alexis Homiakov, și l-am înlăturat pe cel care ar trebui să fie utilizat în mod normal, anume cuvântul „ catolic ” în sens de universalitate.

Unul dintre titanii teologiei mondiale, cardinalul Henry de Lubac, în lucrarea sa „ Catholicism ”pune accentul pe însăși universalitatea credinței privită nu ca expresie a unei entități create de om pentru un Dumnezeu care rămâne închis în el Însuși; ci ca stare de comuniune în iubire, comuniune universală, datorită faptului că jertfa supremă de pe Cruce a însemnat chemarea la mântuire a tuturor. Hristos și -a vărsat sângele pe Cruce pentru a-l revitaliza pe Adam, însă Adam e orice om care trebuie să se hristifice prin revărsarea harului Sfântului Duh ca experiență plenară și extensie a iubirii Sfintei Treimi în creație pentru a o transfigura.

Catolicitatea Bisericii exprimă în primul rând universalitatea mântuirii privită sub toate aspectele sale, și în același timp, invitația permanentă adresată tuturor, deoarece „ Duhul suflă oriunde vrea! ” ( Ioan 3, 8 ). Ortodoxia este expresia cea mai distinctă sau iconografia deplinătății vieții, punctul terminus dar și începutul continuu spre progres spre și în Bine.

Așadar catholicismul lui Lubac nu este cu nimic mai prejos decât corespondentele sale din Boserica Ortodoxă : „ Ortodoxia ” lui Evdokimov și Bulgakov de pildă, care se centrează exclusiv pe aspectul catolicității Bisericii privit în toate formele sale de manifestare. Prin această corelare de termeni izvorâte din cadrul a două ideologii aparent diferite, dar care au deosebit de multe puncte comune, se poate afirma adevărul deplin, acela că, în sine Ortodoxia este catolică, adică universală și nu doar sobornicească, ceea ce ar introduce în cadrul acesteia unele limitări conceptuale în ceea ce prevește însăși veridicitatea revărsării harului Sfântului Duh. De aceea, prin catolicitate ( universalitate ) Orotdoxia devine cu adevărat expresia autenticității sale, redescoperirea unui foarte important adevăr, anume : credință dinamică. Secretul dianmismului și al progresului continuu sunt de altfel baza catolicității, adică a propovăduirii Evangheliei mântuirii la toate popoarele.

S-a înălțat profetul Ilie Tezviteanul la cer într-un car de foc?

Ilie Tezviteanul, profet, martor al lui Dumnezeu înaintea păgânilor, care potrivit tradiției va fi răpit la cer într-un car de foc. Era nevoie așadar de un car și de cai în adevăratul sens al cuvântului pentru ca acest profet zelos să fie răpit la cer?

Pentru a putea sugera mai exact ce anume dorește Biblia să afirme, trebuie să ne referim în primul rând la ceea ce însemna focul pentru mentalitatea antică. Așadar, focul, în mentalitatea de atunci apare încă de la alegerea lui Avraam, israeliții împărtășind împreună cu popoarele vecine ideea celor patru elemente ale naturii. Din acest motiv, în cadrul „ Dogmaticii ” Sfântului Ioan Damaschin, care așa cum sugerează numele are origini orientale, focul capătă o importanță covârșitoare. Astfel, focul exprimă în cadrul poporului ales nu slava, ci mai cu seamă sfințenia divină. O imagine a focului în sensul acesta ne prezintă Cartea Ieșirea, acolo unde, muntele Sinai este descris fumegând datorită focului care îl înconjoară ( Ieșirea 19, 18 ).

Ilie însă, apare ca cel ce este de o râvnă asemănătoare focului. Din acest motiv, imaginea care îl va caracteriza în cadrul Vechiului Testament este aceea a unui om care are în stăpânire focul.

Atunci când Biblia face referire la „ care și cai de foc ”, textul sacru vrea să evidențieze în mod explicit puterea și forța pe care Dumnezeu le-o pune la dispoziție oamenilor. Puterea lui Dumnezeu, în cadrul Vechiului Testament era reprezentată cu imaginea carului de război ( un car, care în contextul de față a fost exagerat ), pentru că, în antichitate, carul acesta reprezenta puterea absolută de luptă.

În acest sens, psalmul 68, 8 afirmă : „ Carele lui Dumnezeu sunt mii și mii.” iar profetul Isaia va afirma :„ Carele Sale ( ale lui Dumnezeu ) sunt ca un vârtej ” ( Isaia 66, 15 ). Pe lângă toate acestea, profetul Elizeu este cel căruia Dumnezeu i-a trimis într-o zi carele Sale de război direct din cer, ca să se poată apăra de dușmanii săi. ( 2 Regi 6, 17 ).

În cazul profetului Ilie Tezviteanul, carele sunt descrise că erau de foc, deoarece, în cadrul Bibliei, expresia aparține puterii lui Dumnezeu și modalității prin care El apare înaintea oamenilor impresionându-i prin puterea Sa excepțională, prin măreția Sa și prin Atotputernicia Sa.

Așadar, este inutil și chiar ridicol să interpretăm relatarea despre Sfântul profet Ilie Tezviteanul în mod literar. Aici este vorba despre o relatare poetică, construită astfel, pentru a semnala că acest mare profet, unul dintre cei mai importanți din toată istoria Israelului, a avut un sfârșit demn de viața sa excepțională.

De aici, ideea care trebuie să o reținem este că, Dumnezeu îi arată pe cei care Îi împlinesc voia Sa, pe cei care își pun nădejdea în El, biruitori peste toate obstacolele ce se vor ivi în viețile lor, asemeni lui Ilie Tezviteanul cel care datorită zelului de care a dat dovadă, a fost un exemplu de trăire și supunere înaintea lui Dumnezeu într-o perioadă în care depravarea și imoralitatea atingeau cele mai înalte cote în cadrul poporului ales.

Dumnezeu se răzbună?

Frecvent, credincioșii și-L imaginează pe Dumnezeu : aprig, mânios și înclinat spre a pedepsi pe cei aflați în păcate ba chiar răzbunător. Poate o astfel de imagine cu privire la Dumnezeu să fie în deplin acord cu învățătura biblică și cu cea a Sfinților Părinți? Există argumente favorabile unei astfel de supoziții? Și dacă e așa, atunci care ar mai fi rolul Răscumpărării?

Toate aceste semne de întrebare există în primul rând datorită felului în care este expusă dogma Sfintei Treimi de către clerici înaintea credincioșilor. Cultura teologică de la noi se află încă la nivel inferior. Nimic pare că nu tulbură omiliile seci, criticile virulente, dar mai ales ideea de „ Dumnezeu mânios și răzbunător ”, idee care s-a implementat la noi în veacurile trecute, atunci când, pe filieră musulmană, ne-au fost aduse tradiții și obiceiuri care nu își au bază nici în Biblie, nici în cadrul Sfintei Tradiții.

Sentimentul de înfiorare a credincioșilor, a fost în acest fel veacuri de-a rândul prezent în cadrul predicii și al publicațiilor mediocre, unele dintre ele din nefericire mai apărând și astăzi. Este vorba despre imaginea denaturată a lui Dumnezeu prezentă în cultura noastră teologică la care am făcut deja referire.

Așadar, cum este de fapt Dumnezeu? Dificultatea acestei întrebări este rezolvată în primul rând de Sfânta Scriptură. Întrebat fiind Mântuitorul Iisus Hristos în timpul unei călătorii spre Ierusalim : „ Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc ?”( Luca 13, 23 ), Iisus refuză un răspuns exact, dar explică destul de ambiguu :„ Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă ” ( Luca 13, 24 ). În loc să-i arate celui ce întrebase numărul celor care se vor mântui, Iisus îi spune doar ceea ce era de o importanță majoră, anume modul în care se vor mântui.

Pe de altă parte, în „ Apocalipsă”, ultima carte din Biblie, se afirmă că cei ce se vor mântui sun 144.000 ( Apocalipsa 7, 4 ). Există așadar contradicție în textul scripturistic?

Toți bibliștii însă sunt de acord, că cifra prezentă în „ Apocalipsă ” nu are menirea de a exprima un număr exact, delimitat, strict, ci aceasta este o cifră încărcată de simbolism.

În același mod, în cadrul Vechiului Testament cifrele patriarhilor despre care se spune că au trăit sute de ani, sunt exagerate în mod voit, aceasta fiind pedagogia autorului care dorește să arate că drepții din Vechiul Testament, pentru că au fost supuși lui Dumnezeu au trăit o viață binecuvântată, datorită faptului că în acea perioadă încă nu era clară învățătura cu privire la viața veșnică, așadar Revelația nu era deplină.

Însă, la cifra 144.000, se ajunge după rezultatul 12x12x1000, ceea ce vrea să însemne că 12- cifra aplicată persoanelor-exprimă de fapt pe cei aleși, iar cifra 1000, exprimă desăvârșirea. Așadar, se vor mântui toți aleșii din Vechiul Testament ( 12 ) + toți aleșii din Noul Testament ( 12 ) în număr mare ( 1000 ).

Un preot romano-catolic, Ariel Alvarez-Valdes, într-una din cărțile colecției intitulate „ Ce știm despre Biblie? ”,face referire la un fapt care merită menționat, și pe care nu l-am omis în cele ce urmează.

Recent, oamenii de știință germani s-au apucat să calculeze câte persoane au trăit pe pământ, de două milioane de ani, adică de la primul om până la noi.

Rezultatul, conform indicilor referitori la natalitate, mortalitate și progres genetic, era un total de 77.000.000.000 de oameni. Presupunând că sfârșitul lumii ar veni acum, și s-ar mântui 144.000 de persoane, atunci, cei mântuiți ar reprezenta 0,0001 % din populația mondială.

Am făcut referire aici la acest studiu, pentru că dacă oamenii de știință au dreptate, și acest pasaj luat ca exemplu din Sfânta Scriptură este interpretat literar, întreg planul de mântuire al lumii ar fi cel mai mare insucces înregistrat vreodată. jertfa de pe Cruce ar fi zadarnică, harul Sfântului Duh de prisos și nefolositor, iar nădejdea creștină ar fi o totală pierdere de vreme.

Dumnezeu, perceput în mod corect este un izvor veșnic de iubire care se manifestă în întreg cosmosul. El răspunde cu iubire față de toți și încurajează, mustră dar nu umilește iar noi trebuie să-I fim mereu recunoscători. Din acest motiv, renumitul teolog Paul Nicolaevici Evdokimov, afirma faptul că Iubirea lui Dumnezeu este nebună, adică, lasă și posibilitatea de a fi refuzat, însă nu se răzbună, ci permanent înnoiește, vindecă, aduce bucurie și pace tuturor.

Este cu adevărat trist că mulți dintre clerici încă mai publică lucrări derizorii, fără nicio bază întemeiată pe Sfânta Scriptură sau pe Sfinții Părinți. Destul de des( Poate prea des!!! ), predicile sunt centrate pe un aspect inventat: cel al răzbunării divine. În acest fel credincioșii sunt respinși de la împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele Domnului, vărsat în primul rând pentru păcătoși; copiii ajung să-și imagineze cu înfiorare iadul iar totul devine un sentiment de teroare, frică și cutremur sub care sunt ținuți, poate chiar forțați mulți dintre cei care, neavând de unde să afle adevărul, ajungând la biserică și auzind mediocritatea și precaritatea ideilor expuse de predicator, se îngrozesc și teama îi face să fie pierduți definitiv, uitând de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spunea : „Voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împeună în locurile cereşti, în Hristos Iisus..." ( Efeseni 2:1-6 ), iar Sfântul Apostol Ioan spune : „ Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4:8 )”.

Acestea sunt coordonatele după care ar trebui să ne ghidăm și după care ar trebui să ne schimbăm percepția despre așa numita „ răzbunare divină ”.